ANALIZĂ – DEZBATERE PRIVIND LEGEA ADOPȚIEI!

Cabinet parlamentar, inaugurat cu poezie – inRoman.ro
19/03/2017
Apariție la Știrile TopAll TV din 24 martie 2017
28/03/2017

Atâta timp cât nu vom reuși să plasăm un copil și să îi dăm șansa la o viață reală, acel copil e abandonat de trei ori până ajunge la 18 ani: o dată de părinți, o dată de sistem și o dată de nepăsarea noastră, ca oameni!

 

Indiferent de lentila sociologică utilizată și de paradigma folosită în interpretarea fenomenelor sociale, rolul familiei în societate rămâne unul esențial. Luând în considerare dezvoltarea acestei instituții de-a lungul timpului, dar încercând să păstrez esența acestei discuții, în analiza de față voi discuta despre familiile cu copii, sau despre familiile formate atât din părinți, cât și din copii.

Familia reprezintă, fără îndoială, celula de bază a societății, prin rolurile pe care le are: oferă continuitate și stabilitate acesteia prin procrearea, creșterea și socializarea copiilor. Cu alte cuvinte, din punct de vedere teoretic, unitatea familială asigură integrarea socială a copiilor și premisele necesare dezvoltării prielnice și complete a acestora.

Din punct de vedere constituțional, familia are „dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” – Art.[1] 48.(1). Poate fi observat faptul că obligația părinților nu este cea de a procrea, în primă instanță; obligația părinților, ca întemeietori ai unei familii, este aceea de a asigura condițiile necesare unei creșteri armonioase copiilor săi. În mod ideal, familia biologică, adică acea familie în care vine pe lume un individ, își exercită și rolul de formator și socializator al copilului.

Există numeroase cazuri în care familia biologică dă naștere unui copil (sau mai multor copii), după care fie și își încheie contactul cu copilul, abandonându-l, fie eșuează în a-i asigura factorii elementari necesari dezvoltării: atașament matern și patern, stabilitate, protecție, hrană, adăpost. Din cauza abandonului și a abuzului, mulți copii intră din familii biologice disfuncționale, în sistemul de protecție al copilului.

Pentru acești copii, singurul garant al unei dezvoltări prielnice rămâne totuși familia, însă din acest moment, atenția nu mai este centrată către familia biologică, ci către o familie adoptivă. Sistemul de protecție a copilului, fie el reprezentat de centrele de plasament,  de plasamentul familial, trebuie înțeles drept o măsură temporară, o treaptă tranzițională între familia biologică și familia adoptivă –  familia care dorește să își asume în mod real creșterea și socializarea unui copil. În practică, din cauza multiplelor probleme pe care le înglobează, sistemul de protecție a copilului din România reprezintă un „rău la care suntem cu toții martori”, în care copiii intră, dar din care mulți nu mai sunt lăsați să iasă.

Posibilitatea unui copil de a părăsi sistemul de protecție echivalează cu finalizarea cu succes a unui proces de adopție. În momentul de față, în România există aproximativ 57.000[2] de copii în sistemul de protecție, victime ale abandonului familial sau ale abuzurilor suferite în familia biologică. Dintre aceștia, numai aproximativ 3.250[3] de copii sunt declarați adoptabili. Statistic vorbind însă, doar 1,7% (din 57.290 de copii doar 3250 copii adoptabili) din numărul total de copii instituționalizați din România sunt adoptați și reușesc să intre într-o familie. Vorbim de aproximativ 1.000 de copii care accesează o nouă șansă la o viață familială normală. Această rată extrem de scăzută a adoptabilității copiilor instituționalizați din România indică existența unor posibile probleme de ordin structural și funcțional, existente în sistemul de protecție.

În vederea soluționării acestor probleme și a eficientizării procesului de adopție, a fost inițiată o dezbatere publică, la care au participat reprezentanți ai unor organizații non-profit și neguvernamentale care activează în domeniul adopțiilor, precum și persoane fizice care au avut contact cu sistemul de protecție din România, fie în calitate de angajați, fie în calitate de părinți adoptivi. În cadrul acestei discuții, au fost abordate temele considerate a fi cele mai problematice în raport cu sistemul de protecție a copilului din România. De asemenea, participanții la dezbatere au propus și o serie de soluții, prin care să fie soluționate problemele identificate.

Aceste probleme și soluții găsite problemelor, se transformă în argumente care susțin vehement creionarea noii Legi a Adopției nr. 273/2004 cu modificările și completările ulterioare. Redefinirea cadrului legislativ și reglementarea acestuia în acord cu realitatea socială existentă la ora actuală în România, sunt percepute drept singura modalitate de a debloca un sistem de protecție închis, toxic pentru orice copil care intră în contact cu el.

Principalele aspecte disfuncționale ale sistemului de protecție din România sunt structurate în nouă subpuncte, care conțin informații furnizate de către participanți, prin intervențiile lor în cadrul discuției. Datele prezentate reprezintă strict pozițiile participanților la discuție și se bazează pe informații oferite de către aceștia.

 

  1. Păstrarea nelegitimă a drepturilor părintești ale părinților biologici asupra copiilor din sistemul de protecție.

 

Lipsa unor reglementări ferme și clare privind limitele exercitării drepturilor părintești ale părinților biologici asupra copiilor din sistemul de protecție, a fost de departe cel mai dezbătut subiect al discuției. Datorită acestei lacune, apar situații în care procesele în vederea adopției nu pot fi deschise, din cauză că părinții biologici au încă, din punct de vedere legal, drepturi asupra minorilor, chiar și după ce i-au abandonat.

Acest fenomen este în defavoarea binelui superior al copilului, pentru că „îl încarcerează, practic, între pereții centrului de plasament.” Spre exemplu, există cazuri în care unul sau ambii părinți nu se află în deplinătatea facultăților mintale. Cu toate acestea, copilul lor biologic, deși aflat în afara sferei familiei biologice, rămâne blocat în sistemul de protecție, neputând fi încredințat spre adopție în lipsa unui consimțământ al părinților.

Aici pot fi menționate și cazurile bebelușilor abandonați în spitale, pentru care șansa de a intra într-o familie adoptivă este anulată de un cadru legal disfuncțional. Bebelușii nu sunt înregistrați ca fiind abandonați, motiv pentru care sunt ținuți în maternități, în speranța unei reîntoarceri a mamei biologice. De cele mai multe ori aceasta nu apare, motiv pentru care copilul este inclus în sistemul de protecție, suferind deja trauma abandonului și dezvoltând, în lipsa unui suport maternal încă din primele luni de viață, diverse probleme psiho-sociale. Pe de altă parte, dacă mama ar fi decăzută din drepturi în momentul abandonului, bebelușului i se poate deschide proces de adopție într-un termen scurt sau poate fi integrat într-o familie de plasament.

Conform opiniei experților participanți la dezbatere[4], „aparent, la noi Protecția Copilului nu înseamnă efectiv protecție a copilului. Este protejată familia de proveniență a copilului, mai puțin copilul. Ce se pierde din vedere aici, e chiar copilul.”

Soluția acestei probleme constă în stabilirea unor criterii clare privind decăderea imediată din drepturi a părinților care își abandonează copiii. Aceștia „pun viața unor copii care au toate șansele să se integreze în societate, într-un imens pericol.”. Această măsură este deci, absolut vitală pentru a nu anula șansa la o viață normală a copiilor abandonați.

 

  1. Necesitatea consultării rudelor de până la gradul IV în vederea deschiderii procesului de adopție.

 

Conform actualelor proceduri prevăzute în Legea Adopției nr. 273/2004, un minor poate fi declarat adoptabil numai după ce au fost consultate și și-au exprimat acordul toate rudele de până la gradul IV ale copilului. Irelevanța acestui proces este justificată mai întâi de investiția majoră de resurse ale statului, care redirecționează un volum însemnat de efort plecând pe urma familiei lărgite a copilului.

Mai apoi, acest demers consultativ îngreunează considerabil procesul de adopție al copilului. „Asta e o piedică fundamentală, în anumite cazuri e vorba de până la 80 de persoane care trebuie consultate de către cei câțiva funcționari. Noi nu ne cunoaștem rudele de gradul IV, și atunci cum să le cunoască un funcționar care face pe detectivul genealogist să descopere familia lărgită a acestui copil, timp în care, de multe ori, el zace într-o maternitate fără să vadă lumina soarelui.”

O soluție propusă în vederea rezolvării acestui aspect este reducerea gradului rudelor consultate, de la IV la II. Scăderea numărului de persoane chestionate implică un volum mai mic de resurse investit și duce la eficientizarea procesului de adopție și creșterea șanselor de finalizare cu succes a acestuia.

 

  1. Migrația copiilor în sistemul de protecție din România, din familiile de plasament în centre de plasament.

 

Copiii cu vârsta de sub 3 ani care intră în sistemul de protecție, sunt luați în plasament familial de către un asistent maternal. Acest lucru asigură copilului o evoluție relativ armonioasă, acesta dezvoltând relații de atașament cu familia în grija căreia se află. Problema apare atunci când, la vârsta de 3 ani, copiii sunt transferați în centrele de plasament. „Ce înseamnă asta pentru copil? Un nou abandon, o traumă irecuperabilă. Așa ceva trebuie evitat sub orice formă, migrarea copiilor de la asistenți maternali în centre de plasament este inumană.”

Reglementarea clară a plasamentului în vederea adopției reprezintă o măsură capabilă să soluționeze această problemă. Această măsură conduce către creșterea exponențială a șanselor copilului de a intra într-o familie de la o vârstă fragedă (fie că va rămâne în familia de plasament, sau va intra într-o familie adoptivă), dezvoltarea sa nefiind limitată de traume psiho-sociale datorate „abandonurilor” repetate.

 

  1. Durata foarte mare a procesului de adopție.

 

Un aspect problematic al desfășurării procesului de adopție îl reprezintă durata foarte mare de timp necesară intentării și finalizării acestuia. Factori precum consultarea rudelor de până la gradul IV, existența drepturilor părintești asupra copiilor abandonați, termene lungi de judecată, dar și ineficiența și lipsa de implicare și interes percepută în rândul celor care lucrează în sistemul de protecție, sunt tot atâtea piedici care se aștern în calea accesului copiilor instituționalizați la o viață familială normală.

Reducerea duratei de timp implicate de procesul de adopție poate duce la creșterea ratei de adopție a copiilor din sistemul de protecție din România, pe de-o parte prin eficientizarea proceselor aflate pe rol, iar pe de altă parte, prin încurajarea părinților de a declanșa aceste procese de adopție. „Sunt mulți părinți dornici să adopte, dar cred că sunt descurajați de tot acest proces foarte lung, care uneori ajunge la ani și ani de zile.

 

 

  1. Inexistența unui Tribunal al Copilului.

 

Problema adopției copiilor instituționalizați nu este privită, de cele mai multe ori, drept o prioritate de către organismele de judecată din România. Deși pentru copii fiecare zi contează pentru dezvoltarea lor psiho-socială, se întâmplă des ca dosarele de adopție să fie îngropate de multe alte diverse cazuri, neexistând o instituție care să trateze cu prioritate această ramură.

Pentru eficientizarea procesului de adopție și scurtarea dramatică a termenelor de judecată, este propusă înființarea unui Tribunal al Copilului[5] la nivelul fiecarui județ. Astfel, interferența între procesele de adopții și alte cazuri este eliminată, iar copiii instituționalizați au parte de o mai bună reprezentare și soluționare a problemelor de ordin juridic și administrativ.

 

  1. Imposibilitatea adopției directe

 

Conform cadrului legislativ actual, o mamă însărcinată care nu dorește să păstreze copilul, nu îl poate da pe acesta înspre adopție directă. Astfel, apar cazuri de abandon care declanșează un circuit tragic pentru minor: trauma abandonului în maternitate, intrarea (în cazurile fericite) în familii de plasament, transferul către centrele de plasament de la vârsta de 3 ani și șanse mari de a rămâne prins în firele unui sistem de protecție disfuncțional până la o vârstă majoră. „De ce vrei să iasă un copil irecuperabil din toată această poveste, când ar putea beneficia de o familie din prima zi?

O reglementare strictă, clară și transparentă a adopției directe ar oferi copiilor o „șansă imensă: o familie din prima zi”, în cadrul căreia aceștia să dezvolte relații sănătoase de atașament. Adopția directă există și se practică la nivel european, desigur, sub tutela unei riguroase reglementări și supervizări.

 

  1. Imposibilitatea desfășurării adopțiilor la nivel internațional.

 

Pe baza unor argumente[6] fără justificare în realitatea zilelor noastre, procesele de adopție internațională în România au fost închise. Cu alte cuvinte, este imposibil ca un copil instituționalizat din România să fie luat spre adopție de o familie din Uniunea Europeană sau din afara ei. Această realitate este una cu efecte negative puternice, deoarece limitând adopțiile doar pe plan național, scade dramatic numărul de familii interesate să adopte, scăzând implicit numărul de șanse oferite copiilor abandonați de a intra într-o familie. Această interdicție se răsfrânge în special asupra copiilor cu dizabilități și de etnie romă[7], pentru care grija și protecția imediată oferite în sânul unei familii sunt esențiale supraviețuirii însăși.

Discuția capătă nuanțe, în funcție de naționalitatea părinților care doresc să adopte în plan internațional. Spre exemplu, este deschisă adopția unui copil instituționalizat din România, pentru persoanele de etnie română care locuiesc în străinătate. Aceasta se face, însă limita unor reguli atât de stricte, care fac practic imposibilă adopția efectivă. Spre exemplu, românii stabiliți în afara granițelor țării care doresc să adopte, pot face acest lucru numai dacă dovedesc că au locuit timp de 12 luni neîntrerupt pe teritoriul României înainte de intentarea procesului de adopție. În practică, acest lucru este imposibil, deoarece implică renunțarea la locul de muncă și traiul realizat de către persoană în cauză, în țara de rezidență. Pe de altă parte, dacă părinții adoptatori sunt de o naționalitate străină, practic aceștia nu pot adopta efectiv un copil român.

În principiu, soluțiile acestor probleme sunt eliminarea necesității locuirii în spațiul românesc înainte de adopție, în cazul părinților adoptatori de etnie română. Apoi, pentru deblocarea adopțiilor internaționale, se recomandă lărgirea mecanismelor existente în sensul adopției internaționale de către părinți români, și asupra adopției internaționale de către părinți de altă etnie.

 

  1. Lipsa de claritate conceptuală a unor termeni cheie privind procesul de adopție (abandon, adoptabilitate, interes al părinților).

 

Lipsa definițiilor clare privind termeni esențiali în procesul de adopție duc la un conflict terminologic între instituțiile statului și cele care susțin și promovează adopția. Accentul cade, în lipsa unor criterii și definiții concise, de pe problema de fapt, pe una superficială, cea a limbajului. Spre exemplu, reprezentanți ai sistemului de protecție a copilului susțin faptul că nu există copii abandonați în România, datorită faptului că nu este reglementat termenul de  „abandon” în relație cu copiii instituționalizați, la nivel legislativ. Astfel, „autoritățile se ascund în spatele unor portițe din lege și zic nu există abandon; dar avem peste 57.000 de copii cu măsură de protecție special.[8]

Alt termen vag de definiție, care îngreunează procesul de adopție al unui copil, este „interesul manifestat de către părinți”. Un copil nu poate fi declarat adoptabil atâta timp cât părinții biologici manifestă interes în evoluția acestuia.  „Ce înseamnă să se intereseze familia? Faptul că dai un telefon în 6 luni de zile, tu tocmai ai blocat un proces care putea să urmeze fluid și copilul acela putea avea un viitor. Poate ne frământă curiozitatea, dar ce facem cu ea, că nu creștem un copil cu curiozitate.[9]

O mai mare atenție acordată definirii termenilor de lucru, în acord cu situația de fapt a sistemului de protecție din România, poate duce la eliminarea clișeelor și a dezbaterilor terminologice. În plus, focusul va fi îndreptat dinspre arii de dezbatere terminologică, către problemele reale ale copiilor instituționalizați.

 

  1. Ineficiența sistemului de protecție, dat de lipsa de pregătire a personalului, de monopolul instituțiilor de stat, lipsa unor mecanisme de sancțiune în cazul abuzului în serviciu și a faptelor de corupție.

 

Interacțiunea participanților la dezbatere cu reprezentanți ai instituțiilor sistemului de protecție a copilului este grafată în linii sobre, care denotă un scăzut grad de profesionalism și pregătire a marii majorității a cadrelor care se ocupă de copiii instituționalizați. Pe de-o parte, se discută despre o crasă lipsă de empatie a acestora, care tratează copiii instituționalizați într-o manieră nepotrivită, uneori chiar inumană. Comportamentul lipsit de etică adus în discuție de către participanții de la dezbatere vizează angajații din sistemul de protecție, de la asistenți maternali, până a directori ai DGASPC-urilor.

Au fost exemplificate diverse cazuri, de la utilizarea unui limbaj licențios în proximitatea minorilor avuți în grijă („înjurau cumva de neimaginat; nu mi-am închipuit că doi asistenți maternali ar putea vorbi așa”) și ajung până la utilizarea unor substanțe medicamentoase și sedative, cu scopul de a „ține copiii într-un loc”. În plus, este sancționată atitudinea superioară a celor de care depind dosarele copiilor adoptabili, fiind considerată una neprofesionistă.

Au fost propuse instituirea unor mecanisme de supervizare a angajaților din sistemul de protecție din România și de sancționare a acestora, în cazul unui comportament lipsit de etică și profesionalism. În plus, este de dorit demontarea relației de vasalitate dintre DGASPC și ONG-urile din domeniul adopției și a desfacerii monopolului DGASPC asupra sistemului de protecție din România. Se cer stabilirea unor măsuri precum acordarea dreptului de reprezentare a copiilor în instanță și de către organisme private autorizate și oferirea managementului cazurilor de adopție pe baza unor standarde reglementate, nu pe baza „numirii discreționare a D.G.A.S.P.C.”. Colaborarea dintre instituțiile statului și organismele private pot duce la creșterea eficienței cu care procesele de adopție se desfășoară, precum și la creșterea calităților serviciilor oferite în cadrul sistemului de protecție, tuturor părților implicate.

 

Concluzie:

 

Aspectele anterior enumerate reprezintă arii disfuncționale identificate de către experți care lucrează în domeniul adopției din România. Toate aceste aspecte reprezintă probleme de fond, care au fost perpetuate sistematic și păstrate în mod eronat în cadrul Legii Adopției, indiferent de modificările anterioare aduse acesteia. Rata scăzută a adopțiilor, justificată de problemele de natură legislativă, funcțională și structurală, evidențiază necesitatea imperioasă de a reglementa cadrul legislativ privind adopția. Este mai mult decât necesară alinierea Legii Adopției la realitatea socială actuală și la nevoile existente la nivelul sistemului de protecție a copilului din România.

E necesară o lege a adopției care să urmărească interesul superior al copilului!

 

Analiză realizată de Lavinia CHIRICA, studentă la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.

 

Echipa de lucru:

Iulian Bulai – Deputat

Vișinel Balan –  consilier deputat

 

[1] Consituția României.

[2] Conform Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție – www.copii.ro.

[3] Conform Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, iunie 2016 – http://www.copii.ro/statistici/.

[4] Dezbatere realizată la Palatul Parlamentului în data de 22.02.2017, la sediul grupului parlamentar USR, la inițiativa domnului deputat Iulian Bulai.

[5] Decizia prin care există Tribunalul Copilului la Brașov – http://portal.just.ro/1372/SitePages/acasa_default.aspx, midel de bună practică pentru celălalte județe din țară unde se poate urmări cu adevărat interesul superior al copilului.

[6] O analiză a adopțiilor internaționale în perioada ’89 – 2000 – http://visinelbalan.ro/iadul-bebelusilor-abandonati/;

[7] Conform Asociației Catharsis din Brașov, prin vocea președintelui Azota Popescu – asociație acreditată pe adopție.

[8] Extras din dezbaterea realizată pe legea adopției de la Camera Deputaților din data de 22.02.2017.

[9] Extras din dezbaterea realizată pe legea adopției de la Camera Deputaților din data de 22.02.2017.