Votul e primul pas, cu el începe eliberarea de acel sentiment cumplit despre care aud mereu în jurul meu: frica. Știu ce e frica, știu cum e să ai copii și să te gândești că ei ar putea cădea victime fiindcă părinții n-au știut sau n-au putut să țină capul plecat (că numai așa nu-l taie sabia).
Întâlnesc tot mai mult, în ultima vreme, oameni care-mi povestesc despre presiuni, despre șefi care urlă și-i amenință, despre formulare în care li se cere să-și exprime, cu nume și prenume, opiniile despre un partid. Un partid de care ei simt că depinde cariera lor profesională și dacă au sau nu ce le pune pe masă copiilor. Oameni cărora orice nou set de alegeri le aduce în viață panica și, da, o paralizie a fricii. Frica de a nu avea niciun control, frica de puterea celor înfipți, aparent pe vecie, în scaune.
continuarea aici